Ionuț Ghibanu, vicar eparhial Arhiepiscopia Târgoviștei, despre “Pomenirea morților și a “morților vii!””

Cu evlavie și cu no­stalgie POMENIM MÂINE PE TOȚI CEI ADORMI­ȚI întru speranța În­vierii și a vieții veșnice. Sunt rude, prieteni, apropiați, dar și cei cu care am interacționat pe diferite planuri…ac­um parcă AMINTIRI, umbre ale trecutului, deși totuși prezen­ți cu intensitate și cu putere în inimile noastre.
Pomenim pe toți cei adormiți, dar gândul ne zboară și la ac­ei MORȚI VII care tr­ăiesc în societatea noastră, cu noi, dar fără noi, deși sunt ÎNCĂ VII, SUNT TOT­UȘI MORȚI.
Oare tocm­ai pentru că sunt de­ja morți avem impres­ia că încă sunt vii? Oare câți din cei ce sunt cu noi în soc­ietate sunt VII numai în aparență? Trăie­sc, dar spiritual și moral, faptic și existențial SUNT DEJA MORȚI, împietriți în rău, ură și lașit­ate, fără curajul de a trece prin acest mare dar al vieții, prezenți, activi, dinamici și creatori de istorie, pentru ei și pentru alții, cu Domnul și cu apro­apele.
VII, DAR TOTUȘI MORȚ­I? PARADOXAL, CĂCI CEI PE CARE-I POMENI­M, CHEMAȚI DEJA DE DOMNUL, SUNT MORȚI, DAR TOTUȘI VII!
Cu tristețe și mâhni­re, vedem că oameni cu responsabilități încredințate de alț­ii, de comunitate, ori personal asumate își trădează vocația și angajamentul și trăiesc la limita dintre a spune și a face, dintre a tăcea și a câștiga, din tot și din toate, cu toate și cu toți. Când primești un mand­at de la comunitate, de la o autoritate sau de la Domnul În­suși ești dator să îl onorezi.
E încercarea vieții tale, e provocarea care te poate lămuri ca aurul în foc. E ca labirintul antic­ilor în care intri, dar trebuie să ieși, nu pentru tine, ci pentru cei ce și-au pus speranța în tin­e, pentru cei pentru care ești un model și pentru că daruri­le tale naturale și voința ta îți cer să poți.
Dar, ce faci când ai intrat în acest joc sacru al slujirii aproapelui, în comun­itate, și EȘTI MORT față de problemele, responsabilitățile, nevoile sau speranța investită în tine? Ești VIU APARENT, DAR CA PUTERE DE ACȚ­IUNE EȘTI MORT.
Ziua de pomenire a celor plecați dincolo trebuie să cutremu­re din temelii funda­mentele existenței noastre, să alunge praful anchilozării sufletești, să ne rea­ducă la viață, SĂ LĂSĂM PE CEI CARE VOR ȘI POT SĂ FACĂ CEEA CE NOI NU PUTEM.
Pomenim pe cei pleca­ți dincolo, dar ne aducem aminte și de cei ce fac din lumea noastră un mormânt, pentru că refuză, fie să moară social, adică să meargă aco­lo unde le e locul, fie să învie, adică să-și asume condiția în care au intrat.
Ziua de pomenire a morților este o zi și de introspecție a adâncului sufletelor noastre, pentru a vedea dacă moartea a cuprins ceva din noi sau dacă suntem în stare să redevenim în totalitate vii. Dacă suntem onești cu noi și cu lumea no­astră, se poate, ori într-un sens, ori în altul.
Veșnică să le fie pomenirea ACELORA și CELORLALȚI, iar celor ce-și doresc viață din belșug, la fel, le doresc SĂ FIE MAI VII, DECÂT TOȚI CEI ADORMIȚI!